Maxilarul este un os situat central fata de masivul facial si participa la formarea etajului mijlociu si inferior al fetei. Este un os pereche, fiecare dezvoltandu-se separat de mezoderm, care se transforma in tesut osos fara a trece prin stadiul de cartilaj, fiind vorba de o osificare desmala.
Osul maxilar este unit prin suturi cu urmatoarele oase: frontal, nazal, lacrimal, zigomatic si palatin, care de fapt sunt zone de crestere care pot fi, fie stimulate, fie inhibate prin aparate ortodontice.
Cele doua oare maxilare, drept si stang, se unesc intre ele cu osul incisiv, os care reprezinta suportul pentru cei patru incisivi superiori.
Unirea celor doua oase se face pe linia mediala in lunile a 3-a sau a 4-a a vietii intrauterine, uneori mai tarziu. Cand oasele maxilare nu se unesc intre ele, rezulta diferite anomalii congenitale, cum ar fi: buza de iepure sau despicatura velo-palatina.
Fiecare jumatate este formata dintr-un corp care are o forma piramidala si patru apofize: frontala, malara, alveolara si palatinala. Prin intermediul acestor apofize, oasele maxilarului se unesc cu oasele ce formeaza scheletul cranio-facial, realizand o baza rezistenta fata de presiunile masticatorii generate de dintii arcadei mandibulare care actioneaza asupra arcadei maxilare.
Structural, maxilarul prezinta zone distincte:
– etajul superior, care face jonctiunea cu baza craniului;
– etajul mijlociu, care se dezvolta in concordanta cu particularitatile respiratiei. O respiratie normala asigura o dezvoltare armonioasa a acestui etaj, in timp ce o respiratie bucala determina un deficit de crestere a acestei zone si contribuie la aparitia unor anomalii dento-maxilare;
– etajul inferior, constituie zona in care se concentreaza presiunile transmise de dinti in timpul masticatiei.
Corpul osului maxilar
Corpul maxilarului are in general o forma piramidala, cu baza spre cavitatile nazale si varful spre osul zigomatic, acesta avand o baza si trei fete.
Fata anterioara a corpului este neregulata, orientata antero-lateral si usor concava. Spre marginea inferioara se gasesc o serie de proeminente ce corespund radacinilor dintilor superiori. Aceste proeminente au rol de suport pentru partile moi, de aceea ele contribuie in mod indirect la realizarea functiei fizionomice. La nivelul caninilor, aceste proeminente poarta numele de bose canine si au un rol de suport pentru comisurile bucale.
Extremitatea inferioara a osului maxilar realizeaza procesele alveolare care delimiteaza cavitati de forma conica in concordanta cu radacinile dintilor si care poarta numele de alveole.
Posterior si superior de bosa canina se gaseste o depresiune, fosa canina, care poate avea adancimi variabile in functie de rasa. In zona anterioara a bosei canine se gaseste o alta depresiune, mai superficiala – foseta incisiva sau mirtiforma. In partea superioara a bosei canine, aproape de marginea inferioara a rebordului orbitar, se situeaza gaura suborbitala – un important reper in anestezia nervilor dentari superiori si anteriori.
Fata orbitala este orientata superior si formeaza planseul orbitei. La nivelul acestei fete se gaseste un sant – santul suborbital, prin care trec vasele si nervul suborbital, ce traverseaza dinspre posterior spre anterior aceasta fata, transformandu-se in canal suborbital, care coboara spre anterior si median si se deschide la nivelul gaurii infraorbitale.
Fata intratemporala este orientata postero-lateral si formeaza peretele anterior al fosei infratemporale. Pe aceasta fata se gaseste o proeminenta osoasa – tuberozitatea maxilara – care prezinta o serie de santuri verticale ce se continua cu orificiile alveolare in care se angajeaza vasele si nervii dentari superiori si inferiori. Tuberozitatea maxilara reprezinta reper important pentru anestezia nervilor dentari superiori si posteriori.
Fata nazala are o orientare spre planul median si participa la delimitarea cavitatii nazale. In portiunea mijlocie a fetei se gaseste orificiul sinusului maxilar ce se deschide in meatul mijlociu.
